Maroc - Sahara, fascinatia naturii absolute Daniela Shah

Am descoperit cu surprindere ca Marocul este o tara fascinanta, cu oameni incredibil de ospitalieri. M-am simtit acolo ca acasa si as dori sa le multumesc prietenilor mei, Habib, Brahim, Hassane, Meriem, Jamaa si familiilor lor minunate, care mi-au facut sejurul acolo nespus de placut si au contribuit din plin la impresia puternica pe care a lasat-o Marocul asupra mea. 

Aceasta tara iti poate oferi peisaje superbe: piscurile acoperite de zapada ale muntilor Atlas si canioanele spectaculoase ale Vailor Dades si Draa, plajele cu nisip fin si resorturile cu palmieri unduindu-se lenes in bataia vantului, de la dealurile inverzite cu caprite cocotate in copacii de argan pana la solitudinea Desertului Sahara, de la orasele ca Rabat, Casablanca si Tanger, cu stilul lor urban ceva mai cosmopolit, in care modernul se imbina cu traditia pana la vechile orase imperiale Fez, Meknes si Marrakech, adevarate bijuterii arhitecturale ale istoriei. Mergand pe calea vechilor caravane, pasii te vor purta inapoi in timp, pe cursul vailor aproape secate ale raurilor Draa si Dades, pe drumul celor o mie de Kasbah, unde vei retrai povesti si istorii demult apuse din viata beduinilor si a berberilor. 

O calatorie pe camile in Desertul Sahara este o experienta unica, pe care se merita sa o traiesti macar o data in viata, astfel ca, odata ajunsa in Maroc, nu puteam rata ocazia unei astfel de incursiuni. Am ajuns la locul de plecare in caravana destul de tarziu, dupa-amiaza. M-am urcat pe camila, mai bine zis - am invatat sa urc pe camila si sa ma misc in sa pentru prima data in viata mea. Eram nespus de incantata, imbracata cu hainele de tuareg si cu naframa lunga ce imi infasura capul si imi proteja gura. Ce mai, simteam ca plec intr-o caravana in desert impreuna cu beduinii. Am intrat in desert destul de tarziu, spre ora 5 dupa amiaza. Aveam in fata intinderea nesfarsita de nisip, cu reflexe rosiatice, care e cu totul altfel decat la malul marii. Camilele pareau blande si nu faceau nicio miscare in plus sau in minus, se miscau inexorabil inainte ca acele unui ceasornic.

Pe masura ce inaintam, soarele se scufunda in auriul desertului si devenea un glob stralucitor din ce in ce mai mic, disparand in pustietatea fierbinte. M-am urcat pe o duna inalta pentru a admira apusul, escaladarea a fost mai dificila decat imi inchipuiam, nisipul fugea sub picioare si deranjam echilibrul perfect al dunei, parea ca mai mult stau decat inaintez, dar am ajuns, in final, in varf... iar privelistea apusului a fost minunata! Discul de foc a fost inghitit treptat de dunele caramizii, iar, pe masura ce soarele a disparut, umbrele inserarii au inceput sa coboare tacute, invaluind cu voaluri negre dunele din jurul nostru. Era o liniste de final de timp, ti se parea o impietate sa o tulburi cu vorbele, era greu sa auzi altceva in afara de pasii aproape soptiti ai camilelor care inaintau constant spre inima desertului. Ma ingrijorasem putin in sinea mea pentru ca parea a fi cale lunga pana la locul de campare. Desigur, in minte au inceput sa mi se deruleze toate imaginile din filmele cu Omar Sharif si cu beduini pe care le-am vazut de-a lungul timpului, ma asteptam ca in orice clipa sa apara calaretii tuaregi de dupa dune, cu fetele acoperite si ochii incruntati, iar intunericul negru din jur contribuia din plin la amplificarea povestii din mintea mea. Adrenalina din sange imi ascutise toate simturile, dar si incantarea era mare, aproape m-am transpus intr-un film de aventura. 

Mi se parea ca ne indreptam oriunde si ma intrebam de unde stia calauza care este drumul bun cand nu era nici un drum, iar mie mi se parea ca toate dunele seamana una cu alta. Cand tocmai ma gandeam ca mi-ar fi prins bine o lanterna, peisajul a inceput sa ce destinda, sa se contureze mai bine, iar camilele si-au profilat umbre uriase pe nisip... incet, incet, pe cer a inceput sa urce mandra... luna. Cerul a sclipit dintr-o data, de parca o mana nevazuta a aruncat pe covorul de smoala mii de licurici, iar stelele au devenit tot mai stralucitoare, luminand putin cate putin calea dinaintea noastra. Deodata, umbre intunecate au inceput apara in jurul nostru si mi-am spus ca acum gandurile mele sumbre se adeveresc, dar am vazut ca umbrele erau nemiscate si mi-am dat seama ca erau doar tufisuri, dar apoi, din intuneric, s-a desprins o umbra care a inceput sa se miste si s-a apropiat de calauza noastra... era beduinul care ne-a iesit in intampinare, ingrijorat sa nu fi ratacit drumul. 

Ma intreb si acum, cum ne-a gasit in noapte, fara semnale luminoase, fara telefon si fara GPS sau altceva. Eram destul de aproape de oaza cu corturi si, desi cand am ajuns aici era doar ora 8 seara, afara era intuneric de vreo doua ore deja. Beduinii au pregatit o masa copioasa de ne-am lins degetele, desigur ca am mancat cu mana bucatele delicioase, direct din platoul de pe masa. Apoi au facut un foc de tabara la care ne-am incalzit dupa calatoria prin frigul desertului si am stat pe cuverturi in jurul focului, admirand cerul noptii pana ce ultimii carbuni s-au stins. Nimic nu se compara cu cerul infinit al Saharei noaptea, nicaieri in lume nu vei vedea constelatiile atat de perfecte si de stralucitoare pe albastrul adanc si aproape ireal de clar.

Am petrecut noaptea intr-un bivuac de iuta, fara lumina, direct pe nisip, in saci de dormit. A urmat un rasarit incantator de pe creasta unei dune. Oaza arata altfel pe lumina zilei, dunele aveau alte culori, iesind in evidenta tentele argintii-verzui, iar drumul de intoarcere mi s-a parut mult mai scurt. Prietenii mei s-au amuzat copios cand le-am povestit despre inchipuirile mele nocturne si au spus ca nu se intampla asa ceva acolo, chiar si in filme sunt descrise file de istorie indepartata. Apoi am plecat cu jeepul printre dune, am condus si eu pe o portiune de pe ruta Raliului Paris-Dakar si am avut sentimentul ca particip chiar la raliu. Am ajuns la Lacul Sriji care reflecta ca o oglinda nemiscata culorile dunelor indepartate si ale ierburilor verzi de pe maluri intr-o imagine la care spui: wow! Si doar stolurile de sute de flamingo roz mai tulburau suprafata incremenita a lacului cand se ridicau delicati si plecau galagoisi in cautare de hrana. 

Am fost si acasa la Gnawa, cantareti de origine africana subsahariana, care cred ca muzica lor rituala vindeca intepaturile de scorpioni si bolile psihice. Ei au cantat de-a lungul timpului alaturi de cantareti celebri, cum ar fi: Bill Laswell, Randy Weston, Adam Rudolph, Robert Plant si Jimmy Page (Led Zeppelin). Festivalul de muzica Gnawa are loc in Essaouira in fiecare an, in iunie, si aduna fani din toate colturile lumii. Marocul ramane o destinatie impresionanta, care merita sa fie explorata si pot spune ca a fost una dintre cele mai interesante experiente din viata. Sahara te fascineaza pentru ca exprima materia absoluta, cu cerul ce pare ca saruta nisipul fierbinte de pe creasta dunelor intr-o imbratisare muta. 

Se spune ca, daca ai de luat o decizie foarte importanta in viata, trebuie sa mergi in desert, unde intalnirea cu tine insuti te va aduce mai aproape de adevar. Sub albastrul infinit al cerului desertului, vei simti parca atingerea divinitatii si vei gusta un strop de nemarginire.