Machu Picchu - cetatea pierduta a incasilor Daniela Shah

Daniela Shah
Machu Picchu - cetatea pierduta a incasilor

Cand spui "Peru" cred ca, de fapt, spui "Machu Pichu" si te gandesti la cetatea pierduta, ultima fortareata a incasilor, ultimul lor refugiu, cetatea misterioasa care este mai tot timpul in ceata, invaluita de umbrele si fantomele trecutului. 

Drumul dintre Cusco si Machu Picchu este spectaculos atat prin frumusetea peisajelor strajuite de Anzii Cordilieri, cat mai ales prin ineditul acestei calatorii. Am plecat dimineata cu trenul din Cusco, indreptandu-ne cu nerabdare spre Machu Picchu, dar, dupa circa o jumatate de ora, acesta se opreste si porneste inapoi. La inceput, am crezut ca au uitat ceva si ne intoarcem, desi parea neverosimil, dar trenul a mers incet inapoi si, dupa cateva minute, s-a oprit din nou si a repornit inainte. Dar, la urmatoarea oprire, cand trenul a luat-o din nou inapoi, am spus ca trebuie sa fie ceva ciudat la mijloc. Am privit pe geam si am vazut un lucrator de la caile ferate care alerga sa schimbe macazul. Si am continuat drumul cu trenul mergand bizar inainte si inapoi si un omulet transpirat alergand pe langa tren, inainte si inapoi pentru a schimba un macaz. Desi parea ciudat, totusi ne departam de Cusco si atunci am inteles: trenul se catara literalmente in zig-zag pe munte, nefiind alta posibilitate de inaintare din cauza pantei foarte abrupte.

Valea Urubamaba, valea sacra a incasilor pe care o traverseaza trenul mai apoi, este ea insasi o minunatie cu sol fertil care pare a da recolte bogate, desi e marginita de creste muntoase golase. Pe masura ce inaintam, se vedeau cand mai departe, cand mai aproape, piscurile inzapezite ale muntilor albastri, vulcanii Anzilor Cordilieri. Mergeam pe Inca Trail, unul dintre vechile drumuri incase care pleaca din Cusco, ajunge la Machu Picchu si, de acolo, prin padure spre Poarta Soarelui, un loc de unde se asigura supravegherea cetatii.

Dupa ce am ajuns la Aguas Calientes, punctul terminus al caii ferate, un autocar ne-a dus pe un alt drum in zig-zag spre poarta cetatii. Cetatea este ascunsa privirilor de doi munti: Machu Picchu (Muntele Batran) si Huayna Picchu (Muntele Tanar) si troneaza impresionant deasupra Vaii Urubamba la o inaltime de 2430 de metri.

Am colindat prin cetate ore intregi (am fi putut sta si zile), pe aleile pietruite, printre temple dedicate Zeului Soare - Inti, cel mai venerat zeu incas, si am intrat in locuintele regale care aveau chiar o toaleta cu canalizare. Toate cladirile sunt construite in binecunoscutul stil arhitectonic incas, cu blocuri de piatra slefuite si taiate cu o precizie milimetrica, imbinate intre ele foarte strans, fara mortar, incat nici lama unui cutit nu poate patrunde intre ele. Este cunoscut faptul ca incasii nu foloseau roata in constructii, totusi au reusit sa mute blocuri de piatra de zeci si sute de tone de la distante foarte mari, pentru constructiile lor, probabil folosind sute de oameni pentru aceasta.

Am admirat de mai multe ori in trecere ceasul solar, Intihuatana, celebra inventie incasadupa care acestia stiau cand vine vremea rea sau buna, cand sa semene si cand sa stranga recoltele. In cetate, se afla numeroase fantani si sistemele de canalizare taiate perfect in piatra, care alcatuiesc un imens sistem de alimentare cu apa si de irigare. Ne-am plimbat si pe terasamentele din zona agricola, o alta inventie incasa, prin care acestia isi asigurau cultivarea judicioasa a pamantului chiar si in zonele muntoase, terasamente care se vad si astazi in Peru, fiind folosite de localnici pentru cultivarea pamantului.

Machu Picchu m-a impresionat inca de la primii pasi, mergeam peste tot si imi spuneam: aici a dormit regele, aici au stat printesele, aici lucrau incasii lana, aici slefuiau pietrele, de aici luau apa, cultivau pamantul, aici venerau soarele... simteam parca atingerea vietilor trecute!

Dar ceva lipsea si am inteles ce este abia cand am plecat pe jos spre ultima portiune din Inca Trail, spre Poarta Soarelui, unde am si ajuns dupa doua ore de mers, dar a meritat pentru ca am avut parte de o priveliste uimitoare asupra cetatii si a peisajelor inconjuratoare.

Mergand spre Inca Trail, am ajuns la un punct de belvedere, un loc de straja probabil, fiind mult mai inalt decat restul zonelor cetatii, unde am inteles ce as fi pierdut daca nu ne-am fi separat de grup si sa ramanem singuri sa exploram imprejurimile. Cand am ajuns aici si m-am intors cu fata spre cetate, mi s-a taiat respiratia: wow, asta era imaginea pe care o aveam in cap, poza pe care o vazusem de nenumarate ori in gand, ruinele de langa muntele ce se sprijina pe nori... Era Machu Picchu, leaganul civilizatiei incase, cetatea pierduta si regasita...

Newsletter Eturia

Fii la curent cu ofertele noastre si lasa-te inspirat de experientele Eturia!