Impresii Patagonia - octombrie Iulia & Traian

"Vine din Patagonia” este expresie in romana care descrie pe cineva care intirzie si vine foarte greu, de departe. Multi dintre noi asimileaza Patagonia cu "capatul lumii", un teritoriu atit de indepartat si uneori imposibil de atins. Pentru acest loc am ajuns noi pentru prima data in America Latina. Ne-am trezit dupa 3 avioane si 17 ore de zbor in Peninsula Valdes, in partea nordica a Patagoniei. 

Afara erau 32 de grade Celsius, vintul batea fara incetare, iar noi venisem cu imbracaminte de schi. Ghidul imbracat in tricou ne-a evaluat scurt, din cap pina in picioare, si ne-a intrebat "ce stim despre Patagonia"? Scopul venirii noastre aici era legat in special de migratia balenelor, dar prea multe alte lucruri nu stiam. Spre exemplu, nu stiam ca Patagonia nu inseamna neaparat zapada , ci vint si seceta, tufisuri si ciulini pe intinderi nesfirsite. Nu stiam ca ne vom hirjoni cu pinguinii care cloceau in soare, prin tufisuri, la 200 m distanta de tarm. Nu stiam ca ne vom intilni cu lame (guanaco) care se vor uita crucis la noi, sau ca ne vom intersecta pe plaja, ochi-in-ochi, cu un elefant de mare de 3 tone, care va sfirsi prin a ne sufla in nas. 

Nu stiam ca ne vom catara pe ghetari suspendati intre apa si padure si ca le vom scruta crevasele albastre , nesfirsit de adinci. Patagonia este o revelatie, in adevaratul sens al cuvintului, un teritoriu sacrosanct al fotografiei de peisaj si al animalelor. Ne-am intilnit cu fotografi profesionisti de la National Geographic, care urmareau cite o zi intreaga o familie de puma sau niste condori. In peninsula Valdes am stat la Rincon Chico , o ferma (“estancia”) superba, ai carei proprietari au avut norocul ca pe plajele lor sa se stabileasca, pentru tot timpul anului, 60% din populatia de elefanti de mare a peninsulei. Si ne-am enervat rau de tot ca am avut foarte putin timp sa stam cu ei (cu elefantii de mare), abia pe inserate. Este important de stiut ca sint 9km pina la plaja si ca depinzi de proprietar sa te duca acolo, drumul fiind lung si destul de accidentat. Iar proprietarul, un patagonez vorbaret si umblat prin US, trebuie sa aiba chef sa te duca… 

Din peninsula Valdes am zburat catre El Calafate, in partea sudica a Patagoniei, sa vedem ghetarii cei mai accesibili din lume. Calafate e un orasel aflat la poalele Anzilor , pe malul lacului Argentino. Acest lac glaciar imens, cel mai mare din Argentina, are insirati pe marginea lui ghetari cum nu credeai ca poti intilni la o latitudine similara cu a Germaniei: Spegazzini, Upsalla si inegalabilul Perito Moreno. Perito Moreno este cel mai mare dintre ei si … singurul care creste. Sa capturezi imaginea zid-ului de gheata drept de 60 de m, pe fundalul asurzitor al prabusirii in apa a blocurilor de gheata din ‘zona de rupere', este una dintre imaginile emblematice ale Patagoniei. Patagonia ca leit motiv ne-a purtat pasii si in partea ei chiliana, la care am ajuns dupa o calatorie de 5 ore cu autobuzul. Sorin Stoica ne-a recomandat Torres del Paine, un parc national unde nu prea stiam ce vom gasi. 

L-am crezut insa pe cuvint ca va fi minunat. Am ajuns pe o ploaie torentiala, care nu a incetat toata ziua. Dar a doua zi, confirmind zicala ca in Patagonia poti experimenta intr-o zi toate cele 4 anotimpuri, a inceput sa ninga. Pe la 10:00 insa a iesit soarele si intr-un avint nebun am pornit sa facem un traseu al carui trofeu trebuiau sa fie turnurile de stinca Torres del Paine, 3 la numar, oglindite intr-o laguna glaciara... o alta imagine emblematica a Patagoniei. Au urmat 5 ore de urcat , din care ultimele doua ore au constat din zapada si pietroaie uriase pe care a trebuit sa le ocolim. A fost un efort suprem , dar atit de frumos. La final am prins exact 15' de senin, suficiente cit sa admiram turnurile in toata splendoarea lor, inainte ca o val gros de ceata sa le acopere , pentru tot restul zilei. Am coborit in graba, pentru alte 4 ore. Gauchos ne depaseau tropotind calare si ne zimbeau, iar noi mergeam mecanic, intr-o stare de oboseala si extaz, aproape incapabili sa ne mai miscam miinile a salut. In alta zi am facut un tur al rezervatiei , care a culminat cu ghetarul si Lago Grey, un loc de o frumusete absoluta – o plaja nesfirsita de origine vulcanica, un vint care sufla cu circa 60 km/ora si care aducea astfel la mal valuri si bucati albastre de gheata desprinse din ghetarul care se afla la 15km departare. 

Patagonia a fost pentru noi o lectie de viata – puritatea incredibila a naturii, ingemanata cu tenacitatea omului de trai in acele conditii fara sa stirbeasca totusi nimic din echilibrul care il inconjoara. Iubitori de animale fiind, am fost enorm rasplatiti in acest paradis. Singurul regret a fost ca nu am mai avut citeva zile, atit in peninsula Valdes, cit si in Torres del Paine, pentru a face si mai multe drumetii si de a ne bucura pe deplin de peisaj. Am ajuns in Buenos Aires cu o bronsita de zile mari, dar fericiti si gata sa experimentam al doilea obiectiv al turului – capitala tangoului. Buenos Aires este un oras facut de imigranti, cei mai multi italieni. Localnicii nu sint mari iubitori ai englezei si de aceea, daca nu stii spaniola, cu italiana te poti descurca decent. 

Este un oras cu multe extreme, dar care are un aer aparte. Are foarte multi expati, care l-au ales pentru atmosfera placuta si felul de a gusta viata, deplin si pasional, al localnicilor. In timp ce alte orase se mindresc cu constructii si muzee, cred ca mindria Buenos Aires-ului sint oamenii lui. Si cel mai interesant fel de a-i vedea traind este sa mergi la tirgul de duminica din San Telmo sau la o milonga – un club de tango. A merge intr-o milonga este o experienta strict personala, pe care nu o prea poti reda usor in cuvinte. Este insa cu cerititudine legata de calatoriile prin viata ale fiecaruia dintre noi si despre refugiile pe care le cautam. Dar Argentina ne mai rezerva o surpriza de zile mari, exact pentru final. Am ajuns la Parcul National Iguassu aterizind cu intirzierea cu care Aerolineas Argentinas ne obisnuise deja. Am pornit intr-o cursa contra-cronometru cu descurcaretul ghid brazilian sa vedem partea braziliana a cascadei, urmind ca a doua zi sa vedem partea argentiniana, cu vestita Garganta del Diablo. Primul gind care iti vine cind ajungi acolo este legat de creatia divina. 

Ramai fara cuvinte vazind cele 240 de grade jur-imprejur de apa tumultoasa , care curge in suvoaie ce fac un zgomot asurzitor. Din cind in cind, functie de vint, o caldare de apa te uda din cap pina in picioare, datorata aburului de apa care se ridica necontenit de la baza cascadei, prin forta nemaipomenita a caderii de apa. Cascadele Iguassu , circa 270 la numar in tot parcul, sint considerate cele mai frumoase din lume. Orice pamintean ar trebui sa isi propuna sa le vada, macar o data in viata. Chiar daca ai traversa oceanul Atlantic numai pentru acest lucru, si tot ar merita. 

Am petrecut ultima noastra noapte din Argentina la hotelul La Cantera, stind in hamac , savurind un pahar de Malbec si ascultind zgomotele junglei. Ne-am gindit cum am parcurs aceasta tara de lungimea unui continent, experimentind tot ce avea ea mai bun: Patagonia, Buenos Aires si pampas-ul, padurile sub-tropicale si cascadele Iguassu. In acea seara, un cintaret a cintat la charango “El Condor Pasa' si noi am fredonat impreuna cu el. Ca vom reveni in America Latina, asta e sigur.