Impresii Machu Picchu Peru - aprilie Iulia

Peru! O tara pe care-mi doream sa o vizitez de mult timp. Din fericire pentru mine, cu ajutorul prietenilor de la Eturia, anul asta am reusit sa o fac. O sa incerc tare pe scurt sa descriu cate ceva din ce m-a impresionat cel mai mai mult. 

Excursia a inceput, propriu-zis, in Lima. Nu as putea sa spun ca orasul in sine mi-a starnit in vreun fel admiratia. E un oras aglomerat, cu o amestecatura pestrita de turisti de toate neamurile, localnici extrem de bogati sau extrem de saraci. In paranteza fie spus, saracia lor mi se pare un paradox! Oamenii astia muncesc fara incetare, de la copii de cativa ani care vand tot felul de nimicuri pana la batrani pe care-i vezi mergand pe strada si tricotand. In fine. Totul s-a schimbat in momentul in care am inceput sa vizitam principalele obiective turistice. Ghidul, extrem de bine pregatit si excelent vorbitor de limba engleza, ne-a prezentat cu lux de amanunte Catedrala (si uite asa am aflat, spre rusinea mea - ca nu stiam, despre faptul ca incasii nu au cazut muti de uimire in fata spaniolilor crezandu-i zei si ca au fost foarte usor cuceriti de catre acestia datorita luptelor interne pentru putere care se dadeau intre cei doi fii ai lui Huayna Capac dupa moartea acestuia).

Am continuat cu vizita muzeului Rafael Larco Herrera pe care-l recomand cu mare incantare iubitorilor de obiecte realizate din ceramica (culorile sunt ireale, daca ajuta cu ceva e aceeasi senzatie pe care ti-o creeaza albastrul nostru de Voronet) si apoi Muzeul Aurului unde, nu atat cantitatea de aur e impresionanta, ci bogatia in detalii a ornamentelor si podoabelor. E mai mult decat uimitor. Urmatoarele zile au fost rezervate vizitarii partii de nord a tarii (orasele Chiclayo si Trujillo). Aici trebuie sa-i multumesc lui Sorin care ne-a recomandat sa introducem in programul initial al excursiei si zona asta. Nu cred ca as fi fost capabila sa inteleg explicatiile ulterioare despre cultura inca daca nu aveam o multime de date capatate in partea asta despre culturile preincase: nasca, moche, chimo etc. 

Ghida, Maria, o femeie de mare exceptie si mandra de radacinile ei (mereu ne spunea ca ea e „una mocheca”) a pompat in noi informatii cat a putut. In Ciclayo, de exemplu, inainte de a vizita site-ul arheologic (unde cele mai renumite morminte sunt cele ale lordului Sipanului, marelui preot si ale vechiului lord din Sipan) ne-a zis clar: „daca vreti sa intelegeti trebuie sa vedeti mai intai muzeul Tumbas Reales de Sipan!”. Mi-a placut. Si in plus, a avut si dreptate. In muzeu am gasit prezentate in detaliu toate obiectele gasite in morminte: obiecte ceremoniale din ceramica, aur, argint sau cupru si, spre marea noastra placere, podoabe de o finete incredibila! Muzeul a fost deschis relativ recent, in 2002, si il recomand tuturor celor interesati de culturile preincase. 

In Trujillo, cele mai impresionante obiective mi s-au parut Chan Chan (sit-ul este inclus in patrimoniul UNESCO) o adevarata broderie realizata din chirpici! si Huaca de la Luna realizata tot din zidarie de chirpici! Trebuie sa recunosc ca inginerul din mine a fost oarecum invidios. Nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la faptul ca oamenii aia au construit din caramizi (nearse!) si constructiile dureaza de 1500...2000 de ani, iar noi ne omoram cu betoane si oteluri si tot degeaba. Dupa ce ne-am luat ramas bun de la Maria, am plecat inapoi la Lima si apoi la Paracas, unde am ajuns cand la noi era prima zi de Paste (e drept ca era si la ei, dar, desi fiind in mare majoritate catolici, nu am observat deloc sa dea o prea mare importanta sarbatorii). 

Oricum, e prima oara in viata mea cand mi-am petrecut Pastele in compania pinguinilor, leilor de mare si a cormoranilor. Si a fost minunat! Nu ma asteptam deloc la o asemenea diversitate de specii, deci surpriza a fost cu atat mai placuta. In drumul catre insulele Ballestas am putut vedea si Candelabrul Geogliph, foarte asemanator ca realizare cu liniile de la Nasca, doar ca amprentele realizate in stanca sunt mai adanci si mult mai late. Ca paranteza (alta), am intrebat toti ghizii pe care i-am cunoscut in excursie daca au ceva de spus in legatura cu ipotezele vehiculate apropo de extraterestri si multe din realizarile din tara lor la care nu se gasesc inca explicatii (liniile de la Nasca, imbinarile perfecte intre blocurile gigantice de piatra etc). 

Raspunsul a fost de fiecare data la fel: „stramosii nostri au avut o cultura deosebita care le-a permis sa realizeze astfel de lucruri. Noi abia acum incepem sa-i descoperim si sa-i intelegem, asa ca trebuie sa mai asteptam raspunsul”. Sincera sa fiu, i-am apreciat pentru asta. Dupa ce am survolat liniile de la Nasca (nu extind discutia, ca toata lumea stie despre ele), am plecat spre Arequipa. Un oras absolut superb! Cel mai frumos pe care l-am vazut in Peru. Alb, calm, linistit, deschis si primitor. Dupa Roma, e al doilea oras din lume vizitat in care m-am simtit ca acasa. Cine ajunge aici trebuie neaparat sa-si rezerve macar o jumatate de zi ca sa viziteze manastirea Santa Catalina. Arata ca un mic oras, cu stradute colorate, unele dintre ele avand nume date dupa orase spaniole, galerii de pictura, chilii si bucatarii in care se pastreaza mare parte din mobilierul original (manastirea a fost fondata in 1580). 

Drumul catre Colca Canyon a fost lung, destul de solicitant ca incepusem sa simtim efectul altitudinii, dar placut. Am vazut pe traseu turme de lame si de alpaca (ici colo si cate o vicuna-sunt tare elegante, au privirea caprioarelor de la noi), pe la popasuri femeile vindeau tot felul de lucruri facute manual. M-au impresionat mult copiii. Mititei, cu fete rotunde si obrajii arsi de soarele de munte si cu ochisorii extraordinar de expresivi! Majoritatea zambeau. Nu prea stiu de ce pentru ca mi s-au parut niste conditii de viata tare dure. Bravo lor, eu nu cred ca m-as descurca la fel de bine. 

Problema cu Colca Canyon e, ca fiind atat de adanc (mai bine de 3000m!!!), aproape ca nu-ti dai seama de maretia lui. Privelistea este de neuitat: piscuri inalte inzapezite, versanti abrupti in stanca, toate nuantele de verde pe care ti le-ai putea imagina! Si condori! Cu toate ca ne avertizase sfios ghida ca s-ar putea sa nu avem noroc ca nu tot timpul apar, ma declar multumita. Am vazut condori pentru toata viata! Intr-adevar, sunt majestosi. Dar atat. Inca nu am inteles de ce sunt atat de reprezentativi pentru cultura lor: practic nu pot zbura pentru ca pieptul lor in comparatie cu anvergura aripilor e subdimensionat - motiv pentru care numai planeaza, se hranesc cu hoituri (deci nu vaneaza), nu-si pot indoi ghearele ca sa poata ridica asa zisa prada. Asa ca obsesia unora pentru condori ramane o dilema pentru mine. 

De la Colca am plecat catre Puno, mai exact catre Lacul Titicaca (Titicaca cu accent pe ultimul „a”, dupa cum insista ghidul sa pronuntam, sau daca aveam de gand sa pronuntam in modul clasic, sa ne gandim ca partea de „titi” e peruana iar cea de „caca” e a Boliviei – a fost tare nostim la faza asta). Pe lac am vizitat insulele plutitoare Uros, in care totora (un fel de stuf) domneste. Din ea se fac casele, se fac „fundatiile” de la insule, se mananca, se construiesc barcile. Pe o astfel de insula stau cateva familii care formeaza o mica comunitate. Mi s-a parut genial modul in care rezolva problema cand apar divergente intre ei: taie insula si fiecare se duce in legea lui! Mai simplu de atat nu se poate. Cealalta insula vizitata a fost Taquile. O insula mica, linistita, locuitorii poarta haine in culori diferite functie de varsta (mai vesele pentru cei tineri, mai inchise la culoare pentru cei in varsta) sau starea civila, indeletnicirile sunt comune pentru femei si barbati (chiar daca este vorba de impletit sau cusut) cu exceptia pescuitului, treaba care revine integral barbatilor.

Poate as fi vazut mai multe daca nu as fi fost prea ocupata sa respir dupa cele aproximativ 600 de trepte urcate. Dar, ca recompensa, la intoarcere ghidul ne-a facut o rezervare la un restaurant unde era un spectacol cu muzica si dansuri peruane din diferite regiuni. Au fost cateva ore de incantare si ne-am simtit tare bine. Din Puno am plecat catre Cusco, unde, cel putin pentru mine, punctul de maxim interes a fost cetatea Sacsayhuaman (parca-l aud pe ghid:”si nu sexi women! E o oroare cand se spune asa!”). Trebuie sa recunosc ca, din toate excursiile, asta e cu cea mai deosebita echipa de ghizi; toti bine pregatiti, deosebit de amabili si cu simtul umorului. 

Revenind la Sacsayhuaman, capacitatea mea inginereasca de intelegere a fost total depasita de priceperea cu care blocuri de sute de tone au fost asezate si imbinate perfect, sub unghiuri care sfideaza logica. Din vechea cetate au ramas numai fundatiile, in secolul XVI spaniolii folosind blocurile de piatra la constructia caselor si bisericilor din Cusco. Dar si asa ramane, in continuare, unul dintre cele mai impresionante locuri vazute de mine. Inca Trail! Momentul de apogeu al excursiei asteptat si cu entuziasm dar si cu spaima. Cei 4200m altitudine la care trebuia sa ajung parca nu mi se mai pareau chiar atat de prietenosi. 

Dar prima zi a fost chiar lejera, urcusul nu ne-a solicitat prea tare, vremea a fost placuta iar peisajul spectaculos. Cea de-a doua zi nu a inceput prea fericit; ceata si umezeala si frig combinate cu un urcus pe o diferenta de nivel de 1200m. Dupa cateva ore de urcat, in plina depresie cand vedeam porter-ii ca treceau pe langa mine in fuga in timp ce eu eram atenta sa nu-mi scuip plamanii printre dinti, am ajuns, in sfarsit!, la trecatoarea Dead Women’s Pass. Am fost extrem de fericita ca indeplineam numai conditia de women si nu si pe cea de dead. Dar pot sa spun ca a meritat din plin. 

Probabil este una dintre imaginile care-ti raman in memorie pentru toata viata. Combinata cu sentimentul de reusita, devine ceva unic. In plus, atingeam norii cu mana! Asa ceva nu se poate descrie. A treia zi a inceput cu soare dar si cu vestea ca toti metrii aia urcati acum trebuiau coborati. Dificultatea coborarii a fost compensata de frumusetea ciudata a peisajului. Eram in munti, la peste 3500m si strabateam paduri tropicale! Probabil trebuie sa fii nascut acolo ca sa ti se para normal. Obisnuita cu brazii nostri din munti, copacii de talie mica plini cu liane mi s-au parut destul de bizari. Ceata si umiditatea erau arhiprezente, dar, in schimb, au aparut foarte des florile mele preferate: orhideele. Ziua a patra a fost perfecta: incepand de la razele de soare care s-au strecurat printre nori si au trecut printre zidurile cetatii Intipunku (Poarta Soarelui) si pana am coborat inapoi in Cusco. 

Intre ele, Machu Picchu. Este prima oara cand privesc o constructie cu respect, nu numai cu admiratie. Si nu e vorba aici de cat de grandioasa este cetatea in sine, sau de organizarea ei, sau de modul perfect in care se imbina blocurile enorme de piatra intre ele. E vorba de relatia intima intre contructia in sine si natura. Sa vezi stanci ale muntelui ca o componenta fireasca a unui templu, sa ajuti echilibrul unei structuri folosindu-te de puterea naturii, este ceva ce pana acum nu am vazut. Nu-mi pasa daca au fost ajutati sau nu sau unde au disparut, pentru ceea ce au realizat la Machu Picchu incasii au respectul meu pe veci. E un loc care merita vazut si merita orice efort depus in sensul asta. Ultima etapa a calatoriei: Puerto Maldonado si a sa padure tropicala. Pana sa ajungem in jungla trebuie neaparat sa va spun cateva cuvinte despre aeroportul din Puerto Maldonado. E cat o batista! E atat de mic ca in momentul in care am aterizat nu aveam in cap decat: Doamne, nu in copaci! Nu in copaci! Dar am ajuns cu bine. 

Lodge-ul era sub directa coordonare a unei organizatii pentru care nu am decat cuvinte de lauda. Extrem de politicosi, organizare impecabila si o atentie pentru detalii pe care nu sunt obisnuita sa o gasesc nici macar in marile orase europene, daramite in mijlocul junglei! Au fost organizate zilnic excursii (si de zi si de noapte) pe grupuri, fiecare grup fiind sub directa supraveghere a unui ghid. S-a vizitat lacul Sandoval, au fost facute excursii in jungla, ne-am catarat in copaci si am mers pe poduri de lemn special create pentru a admira jungla de la inaltime, intr-un cuvant, ne-am simtit bine. Amuzanta a fost una dintre excursiile de noapte cand, la vederea tarantulelor, barbatii din grup s-au retras oripilati iar femeile entuziasmate au inceput sa orbeasca cu flash-urile bietele vietati. N-au scapat tarantulele alea decat dupa ce ne-a gonit ghida de langa copac! 

Ca orice lucru bun, si excursia asta a trebuit sa aiba un final. Dupa mai bine de trei saptamani ne-am intors acasa praf de oboseala dar cu o multumire in suflet care nu se poate exprima. Am vazut ceea ce mi-am dorit si chiar mai mult. Pentru asta trebuie sa-i multumesc in special lui Sorin care a facut un program perfect din toate punctele de vedere (traseul a fost cursiv si logic, plus ca acomodarea cu altitudinea a fost facuta treptat, ceea ne-a scapat de problemele care apar datorita raului de inaltime), ii multumesc Dumitritei care ne-a supravegheat din umbra si a avut grija de siguranta si confortul nostru, si multumesc intregii echipe Eturia care procedeaza in asa fel incat sa te simti ca intr-o familie. Nu pot decat sa va fiu recunoscatoare pentru ceea ce faceti si abia astept urmatoarea excursie coordonata de voi (care va fi, zic eu, in Africa la un safari, ca nu cred ca ma mai tin genunchii pentru alte aventuri montane). Va imbratisez cu drag pe toti!