Impresii Argentina, Chile & Insula Pastelui - decembrie Gabriela

Un circuit pentru: aventurieri, romantici, gurmanzi, dansatori, admiratori ai naturii, muzicii, literaturii, culturii si nu numai 

Ce ai putea face cu multe zile libere alipite catorva zile de concediu, daca doresti sa fugi de frig, zloata, vreme neprietenoasa si sa adaugi aventura, distractie si rasfaturi culinare? Pana in 2013 cautam un loc placut la ski in muntii Alpi, dar m-am gandit ca poate ar trebui sa incerc si altceva. 

Cum ar fi sa sarbatoresc Craciunul pe canicula si Revelionul la mare? Emisfera sudica mi-ar putea oferi toate acestea, asa incat, dupa ce m-am consultat, ca de obicei cu domnul Sorin Stoica, am tras lozul castigator: Argentina – Chile – Insula Pastelui. Trei saptamani de vis, in care am strabatut Terra de la nord la sud si desigur inapoi, am trecut prin toate cele 4 anotimpuri, am vazut toate formele de relief, am admirat minuni ale naturii si minuni create de oameni, am mancat cea mai buna carne de vita, cea mai gustoasa carne de miel, cel mai fin somon, am petrecut cel mai frumos Revelion, am admirat cel mai albastru cer si cei mai frumosi trandafiri. 

Am plecat iarna din Bucuresti si am inceput vacanta in Argentina . ”La Cantera” un lodge de nota 10, Cascadele Iguazu admirate atat de pe teritoriul brazilian cat si de pe cel argentinian in 2 zile consecutive, trecand granita intre cele 2 tari cu autobuzul, nu suporta comparatie cu nici unele din cele vazute de mine pana in prezent (in Norvegia, Austria, Canada (Niagara), etc). Garganta del Diablo este ceva aproape ireal, nu imi puteam imagina forta apei pana nu am vazut acest loc, intr-un peisaj de vis, cu cer incredibil de albastru, mii de fluturi colorati, pasari, vegetatie subtropicala. Adrenalina a curs in valuri facand un tur cu barca pneumatica pe sub panza de apa, urmat de un traseu off road prin jungla subtropicala. Linistea acestor locuri a fost inlocuita de zgomotul si aglomeratia din Buenos Aires , unde inainte de aterizarea avionului am fost socata de cea mai mare densitate si intindere de locuinte vazuta vreodata. Aceasta pentru ca orasul se intinde pe 2915 km2 si numara 12 milioane de locuitori. Desi era o zi senina, orizontul era tot numai cladiri…. 

Fiind ajunul Craciunului, strazile erau ceva mai libere (bulevardul 9 iulie, cu 6 benzi pe sens, e cel mai lat bulevard din America de Sud), unele obiective turistice erau inchise (de ex, Opera – superbul Teatrul Colon si renumita cafenea a elitei intelectuale Cafe Tortoni pe care le-am vizitat totusi pe 26 decembrie, in drum spre aeroport, la plecarea din Buenos Aires spre El Calafate (Patagonia). Impresionant a fost cartierul tango-ului (gen muzical lansat de Carlos Gardel), foarte pitoresc, centrat de Caminito, cu case viu colorate si dansatori de tango la tot pasul, cu vanzatori ambulanti de tablouri si suveniruri si muzica (tango argentinian) rasunand din toate magazinele. In drum, stadionul Boca Juniors unde a jucat Maradona. A urmat cimitirul Recoleta, un oras, in alt oras, populat de cei trecuti in nefiinta, organizat cu strazi perpendiculare intre ele, monumente funerare de dimensiuni impresionante, arhitectii parand a fi intr-o permanenta competitie (un cavou simplu langa cel al Evitei Peron se vindea cu 100.000 USD). Catedrala din Plaza Mayor, unde a slujit actualul papa, Francisc, este impozanta, deschisa publicului pana la ore tarzii in zile de sarbatoare. 

Centrul comercial, pietonal, era decorat de Craciun, cu brazi impodobiti cu globuri, ornamente luminoase sau cristale Swarowski, intesat de cumparatori cu nenumarate pungi si pungute de cadouri, iar Mos Craciun, free lancer, impartea cu marinimie cadouri copiilor si se fotografia cu ei in functie de programul de lucru afisat la vedere sub fiecare brad. Brazi, colinde si atmosfera de Craciun la 37 grade Celsius….. O seara dedicata tangoului argentinian nu poate lipsi din program, asa incat Cafe Angelito a fost pe lista de prioritati cu un spectacol absolut minunat. In 3 ore de zbor am ajuns in Patagonia la El Calafate , la 9 grade Celsius, intr-un loc cu peisaj selenar, lac turcuaz cu flamingo si cei mai frumosi trandafiri pe care i-am vazut vreodata. Pentru gurmanzi mielul (cordero patagonico) servit in cele mai diverse moduri este obligatoriu de incercat la restaurantele suprasolicitate si care necesita de fiecare data rezervare (La Tablita, Don Pichon, Pura Vida etc). Soarele apunea in jurul orei 23, asa incat te puteai bucura in voie de peisaj si atmosfera relaxanta, seducatoare, deosebita de la ”capatul Pamantului” (noroc ca este rotund, si fara capete!). 

Drumul spre ghetari l-am parcurs cu autocarul, privind peisajul cu vegetatie adaptata vanturilor puternice si cu paduri de foioase, jumatate verzi si jumatate uscate, sugerand decorurile unui film de groaza. Ghetarul Perito Moreno situat la 75 km de El Calafate si 3000 km de Buenos Aires in provincia Santa Cruz face parte din Parcul National LOS GLACIARES. Un vas a traversat in aprox 10 minute un brat al lacului Rico, expunandu-ne unei privelisti unice – ghetarul Perito Moreno de 250 km2, cu o lungime de 30 km si latimea de aprox 4.5km, de culoare albastruie, sugerand prezenta unor becuri de neon in interiorul unor sloiuri de gheata, din care, dupa un zgomot asemanator unui glont scapat dintr-o arma de foc, se desprindea o bucata de gheata care se prabusea in apa generand un alt tip de zgomot si desigur valuri, proportionale cu marimea bucatii de gheata desprinse. Inaltimea ghetarului vizibila deasupra apei aprox 45m, sub apa aprox 100 m. Nu pluteste ci se taraste pe pamant ca o sanie, avansand 2 m pe zi in centru si sub 1m pe zi la margini datorita frecarii cu malul. E printre putinii ghetari din lume care nu se deplaseaza inapoi. 

Dupa debarcare am primit ghid vorbitor de engleza, manusi pentru a evita contactul cu gheata maruntita si taioasa (numai buna de pus la Mojito!) si cate o pereche de crampoane, ni s-a facut instructajul - cum sa mergem si ce sa nu facem si am pornit urcand cracanati ca niste pinguini suparati si coborand ca niste maimute suparate (citat din Jorje, al doilea ghid, care fie vorba intre noi, se deplasa ca o lacusta). Ne-am plimbat pe ghetar aprox 1,5 ore, admirand o minune a naturii si peisaje de vis. Intinderea alba de cristale de gheata, brazdata de mici scurgeri de apa asemanatoare raurilor si lagunelor, dand ghetarului tenta albastra si faldurile, unduirile asemanatoare dunelor de nisip ale Saharei marocane. Praful adus de vantul puternic pudrase unele parti ale ghetarului, cu toate acestea apa era pura si buna de baut. De pe inaltimea ghetarului puteai admira muntii cu crestele acoperite de zapada, cu paduri de un verde inchis la nivelul treimii medii, lacul cu apa sa albastra cu o tenta laptoasa pe care pluteau bucati de gheata si cerul albastru intens pe care norii albi sau gri se deplasau cu viteza foarte mare. Soarele, prezent si el, facea sa straluceasca gheata si aproape ca te orbea daca nu ai fi fost inspirat sa te dotezi cu ochelari de soare pe langa polar, geaca, caciula, gluga, manusi etc. etc. care sa te protejeze in special de vantul taios. Am strabatut o crevasa sapata in gheata de Jorje, am urcat pe trepte sapate instant de Diego si in final, la coborare ne-au pregatit surpriza....un pahar de whisky cu gheata proaspat sparta de Diego din ghetar si o prajiturica! A fost MAGNIFIC cum spuneau francezii, SUPERB si de vis, cum am spune noi. 

Dupa aprox 9 ore am fost adusi inapoi la hotelul Rochester, o locatie atent aleasa de Eturia, foarte placuta. Cuvintele sunt prea sarace pentru a putea descrie bogatia imaginilor si a sentimentelor. Ultima zi in Argentina a fost dedicata tot ghetarilor (”Navegation todo glaciares”) si lacului Argentina, cel mai mare lac din America de Sud, cu o latime de 20 km si cu o suprafata de 1760km2, adancimea apei putand ajunge si la 750 m pe un brat ce duce spre ghetarul Uppsala. Apa are intre 2 si 5 grade pe tot parcursul anului, si asa cum spuneam are o culoare albastru spre turcuaz, dar aspect laptos si se numeste MILK-WATER datorita particulelor solide aduse de ghetar de pe munti, care plutesc in apa si nu se depun. Traiesc in lac 3 specii de pesti. Pasari am vazut doar la mal catre El Calafate, si printre mai multe specii am recunoscut FLAMINGO roz, gratiosi, parca importati din Africa din Ngorongoro sau din Mexic.. Spre deosebire de cascadele Iguazu unde clima era subtropicala cu mii de pasari, fluturi, libelule, etc. aici clima fiind subarctica peisajul este total diferit. Nu zboara pasari, nu sunt fluturi, poate doar niste bondari, pe uscat desigur, vizitand minunate flori printre care trandafiri imensi si incredibil, chiar ireal colorati - lila, visiniu, portocaliu. Turul a durat 7 ore. 

Am inceput cu drumul spre cel mai mare ghetar, ghetarul Uppsala, apoi cel mai inalt (echivalent cu o cladire de 35 de etaje) ghetarul Spegazzini, intre ei ghetarii Onelli si Seco si alti afluenti ai celor mentionati, ultimul fiind getarul Perito Moreno pe care il explorasem deja. Marginile ghetarilor arata ca niste colti, ca dintii mai lati si inegali ai unui pieptane, luminati pe interior de un neon albastru. Don‘t cry for me Argentina! Chile – Chile Chile lindo! Trecerea din Argentina in Chile cu autobuzul de linie, spre Puerto Natales mi-a amintit de vremurile demult apuse cand treceam vama pe jos, cand se verificau bagajele date jos din autocar, stateam la coada, completam formulare si nu aveam voie sa comentam nimic…. Puerto Natales , capitala provinciei Ultima Esperanza situata la baza Anzilor, langa canalul Senoret, fondat in 1911, este un orasel absolut special. De pe geamul hotelului IF Patagonia se vedea marea, cu cateva ambarcatiuni si in departare crestele muntoase cu zapada/ghetari pe versanti si varfuri. Desi era vant si rece, acolo era vara, cu lebede albe cu capul negru plutind pe ape, insotite de pui. Este principala poarta de acces catre Parcul National Torres del Paine in sudul Patagoniei, o asezare de poveste, romantica, foarte calma. 

Am mancat la recomandarea domnului Sorin Stoica la restaurantul PARRILLA DON JORGE cel mai gustos, fraged, slab si nemirositor miel din viata mea! Era ceva absolut minunat. Un regal culinar ce sa mai vorbim! Parcul National Torres del Paine este, se spune, cel mai fascinant parc national din Chile, o rezervatie UNESCO a biosferei. Este un loc de trecere intre Anzi si stepa Patagoniei, si poarta denumirea aceasta dupa masivul muntos Paine (in limba bastinasilor inseamna albastru - datorita culorii albastru inchis a granitului din care sunt alcatuiti si datorita lacurilor, raurilor, cascadelor si ghetarilor care sunt albastre in contrast cu verdele vegetatiei. Masivul Paine are varfuri golase, unele din ele avand forma a 3 turnuri (torres = turnuri) de culoare roz inchis dar si altele cu aspect de dinti de fierastrau cu margini ascutite. Impresionante sunt insa lacurile, unele care nu sunt alimentate din nici o sursa (rau sau ghetar) lago Sarmiento cu apa verde spre turcuaz si PH alcalin 8,6, altele alimentate de rauri si apa din ghetari albastru laptos cu nuante diferite in functie de directia din care privesti sau de unghiul format de razele soarelui cu apa lacului. Lago Nordenskjold, lago Pehoe, lago Grey. Peisajul era animat de cateva turme de guanaco (un tip de lama), un condor, o bufnita. 

Excursia a inceput insa la Pestera Milodon, cel mai important sit arheologic si paleontologic din sudul Patagoniei unde in anul 1895 Hermann Eberhard a descoperit resturile unui schelet de MILODON, un animal ierbivor, preistoric care se pare ca a trait acolo in urma cu 9000-14000 ani. Avea aprox 3 m inaltime daca statea pe labele din spate si cantarea aprox 180 kg, semana cu un urs dar avea coada. E simbolul orasului Puerto Natales. Seara am mancat la ”Cormoran de las Rocas” fructe de mare si peste, budinca de creveti cu cascaval...noutate pt mine, dar super gustoasa. Am vazut cel mai mare si cel mai frumos curcubeu dintre toate curcubeele! O turma de oi (in Chile in aceasta zona sunt peste 2 milioane de oi) cu un gaucho care se plimba linistit pentru ca cei 4 caini manau oile intr-un tarc special amenajat. 2 ani sunt antrenati cainii ca sa faca asa o treaba buna! 

Din Puerto Natales am pornit spre Punta Arenas cu autobuzul de linie, cu 54 de pasageri, dar extrem de civilizat. Ceva mai greu s-au mobilizat soferii agentiei locale pentru a ma transporta la hotel. Hotelul Dreams – un vis intr-adevar. Peretele din sticla al camerei oferea un tablou splendid al stramtorii Magelan cu vapoarele si malul argentinian. Orasul fondat in 1848 este locul unde s-au refugiat inaintea primului razboi mondial mii de europeni si punctul de plecare catre Tara de Foc. Era 31 decembrie, vant puternic pe faleza, 9 grade afara, foarte placut in hotel si la piscina. Urma Revelionul organizat in hotel, cu turisti din toata lumea, dar si cu localnici, cu formatii de muzica latino live, costume si accesorii tip carnaval, foc de artificii, dans si MULTA VOIE BUNA. Cat despre unul din obiceiuri, de a purta chiloti galbeni in noaptea dintre ani…toate tarabele de pe strada comercializau asa ceva dar si sorcove facute din spice de grau legate cu fundite rosii. ”Feliz Cumpleanos!” 

La petrecerea de Revelion participantii erau foarte relaxati, pusi pe distractie, prietenosi, veseli. Lipseau rigiditatea, staiful, impopotonarea, complexele si invidia care umbresc uneori in Romania distractia. Am avut un menu prestabilit, si in 2 ore se servea absolut tot, apoi asteptai Anul Nou cu boabe de struguri (trebuia sa mananci 12 pt fiecare luna a anului cate una) linte, si desigur sampanie in sticle de 2 litri. Apoi dans, artificii si distractie. A fost poate unul dintre cele mai reusite Revelioane. Pe 1 ianuarie dimineata am continuat traseul mergand cu un jeep la rezervatia de pinguini magelan Otway, pe malul oceanului Pacific. Erau cateva zeci de pinguini magelan, foarte draguti si curiosi (se apropiau si se uitau la noi), care vin acolo in octombrie/noiembrie isi sapa cuiburi sub pamant, se imperecheaza, (aveau pui). In martie/aprilie pleaca spre oceanul Atlantic, mai sus de Buenos Aires, si se reintorc in octombrie in aceleasi locuri. 

Am zburat apoi catre Puerto Montt (aprox 1,5 ore). O masina m-a adus in Puerto Varas , cel mai mare oras (de fapt arata ca o statiune de vacanta) in jurul lacului Llanquihue, fondat in 1854 de catre emigrantii germani. Inca se pastreaza case din lemn din acea vreme, diferit colorate, strazi cu nume germane, prajituri dupa retete germane. Orasul se numeste ”Orasul trandafirilor” (eu l-as numi orasul jeepurilor pt ca atatea jeep-uri la un loc cred ca nu am vazut in alta parte) iar trandafirii, desi prezenti, nu se compara sub nici o forma nici ca si colorit, nici ca dimensiuni cu cei din El Calafate, cei mai frumosi ever! Am traversat cu feribotul, canalul Chacao care separa continentul de insula Chiloe admirand in apa albastru inchis a Pacificului lupi de mare, pinguini, cormorani, delfini. Arhipelagul e format din 42 de insule, 2 nelocuite. Insula vizitata e cea mai mare, Isla Grande, cu 190 km lungime si 50 km latime. 

Arhipelagul e renumit pentru cele 60 de biserici din lemn din care 16 au intrat in patrimoniul UNESCO "The Temples of the End of the World" datorita constructiei lor unice, prin imbinarea lemnului, fara a folosi nici un cui. Constructorii nu erau specializati in astfel de activitati, ei construiau doar barci, asa incat tavanele bisericilor amintesc de un fund de barca intoarsa invers. Stalpii de sustinere sunt tot din lemn si au rezistat cutremurelor. La exterior sunt vopsite in culori vii. Al doilea obiectiv special pe aceasta insula sunt casele de pe malul oceanului, apartinand initial pescarilor, oamenilor saraci si actualmente artistilor, boemilor chilieni. Datorita faptului ca varia nivelul oceanului, casele se inundau adesea, asa incat le-au construit pe piloni, tot din lemn, si sunt foarte viu coloate. Se numesc PALAFITOS. Imaginea lor e extrem de pitoresca, chiar daca unele dintre ele nu sunt renovate de curand si fac nota discordanta cu cele renovate transformate in cafenele, restaurante, hoteluri sau case confortabile. Pranzul la ”Casa Valdez”, locatie recomandata cu profesionalism de domnul Sorin Stoica, mi-a oferit cea mai buna, gustoasa, speciala, deosebita SOPA MARINERA (supa din peste si fructe de mare - mai multe feluri de scoici, creveti, caracatita etc). A fost DELICIOASA. A urmat excursia la vulcanul Osorno, asemanator muntelui Fuji. La baza terenul e negru, sau rosiatic, cu paduri, apoi vegetatie de stepa, cu tufisuri cu radacini puternice, frunze inguste si flori, apoi teren fara vegetatie (lava si cratere inactive). In varf… zapada. Ne-am dat cu sania! Am continuat apoi traseul prin Parcul National Vicente Perez Rosales. O poteca prin padure ducea catre raul Petrohue (in limba bastinasilor ”locul cu tantari”) cu ape repezi de culoare bleu deschis, cu tente verzui sau turcuaz, serpuind printre roci vulcanice - reprezentand de fapt lava cristalizata, de forme diferite sugerand un tablou de pe alta planeta. Structura lor rugoasa, rezistenta la eroziune, contine si un material sticlos care accentueaza lumina. E o priveliste magnifica! Raul produce la un moment dat si o cascada (Cascada raului Petrohue) extrem de spectaculoasa si cu apa de o culoare albastru deschis, aproape ireala. 

A urmat o plimbare pe malul lacului TODOS LOS SANTOS (de culoare verde, data de alge) cu apa dulce din ghetari. Contine somon si pastrav. Peisajul, din nou de poveste, cu vulcani cu creste inzapezite, paduri de un verde mai inchis decat lacul si plaja cu nisip/pietris negru de origine vulcanica. A fost o excursie minunata, pacat ca a fost cam pe fuga, fiind doar jumatate de zi si fiind presati de ora de inchidere a Parcului National, respectiv ora 20. Recomand o zi intreaga in aceste locuri. Fruttilar , vizitat optional, e cel mai dragut orasel al regiunii lacurilor, situat pe malul lacului Llanquihue, cu case vechi germane, splendid renovate, colorate in toate culorile posibile si decorate cu flori (ca in Germania sau Austria), multe pensiuni, hoteluri, restaurante, cofetarii, magazine de artizanat si suveniruri. Am vizitat si muzeul MUSEO COLONIAL ALEMAN (asemanator cu Muzeul Satului). Teatro del Lago, este o sala de spectacole situata chiar pe malul lacului, de dimensiuni impresionante pt regiunea respectiva, despre care se spune ca ar avea o acustica deosebita (rivalizeaza cu marile sali de spectacole din America de Sud). Acolo au loc concerte intr-un festival anual care dureaza 2 saptamani si incepe pe 27 ianuarie (de ziua lui Mozart). 

Am plecat apoi de la zapada si am ajuns in Santiago de Chile la 30 grade, la plaja, intr-o singura zi! Santiago de Chile este capitala, verde, cu grad inalt de civilizatie, cu 7 milioane de locuitori. Cladirile sunt mai ingrijite decat in Argentina, multe cladiri construite in stil francez sau englez si prea putine case vechi coloniale (din cauza cutremurelor). Sunt multe cladiri noi, tip zgarie nori, multe inca in constructie, cea mai inalta cladire din America de Sud va avea peste 300 m. Au o tehnica speciala antiseismica datorita frecventei mari a cutremurelor cu magnitudine mare din aceasta zona. Am vizitat dealul Santa Lucia inalt de 69 m, cu panorama asupra orasului, locul unde in 1541 Pedro de Valdivia a pus bazele orasului Santiago. Piatra chiliana semipretioasa este LAPISLAZULI, compusa din aprox 14 minerale. Actualmente ea se extrage doar in Chile si Afganistan. A fost folosita de 6000 ani ca simbol al puritatii, sanatatii, nobletei si norocului. E albastra asa cum ii spune si numele.Un suvenir sau cadou valoros! Am coborat apoi la casa lui Pablo Neruda (poet, laureat al premiului Nobel, si nu singurul chilian care a primit aceasta distinctie), casa din Santiago, pentru ca poetul avea inca doua case, toate cu arhitectura si interioare nonconformiste si deosebite. Foarte multe lucruri personale sunt expuse, interzis a fi fotografiate, iar constructia casei este unica, foarte avangardista dar totodata foarte functionala pentru el, sotia sa si prietenii pe care obisnuia sa-i invite des la el. 

Am urcat apoi cu funicularul pe dealul Cristobal pentru o vedere de sus asupra orasului. Cina, un alt regal gastronomic, cu fructe de mare la restaurantul ”Puerto Marisko” si desert personalizat (numele meu scris pe farfurie cu sos de ciocolata, insotind o mini pictura creata la minut de chelner). Valparaiso si Vina del Mar sunt doua statiuni in apropiere de capitala, prima cu cladiri vechi, colorate, pitoresti, situate pe dealuri, cu strazi in panta si lifturi, dar si cu o faleza aglomerata si port. Recomand a fi vizitata a doua casa a lui Pablo Neruda. Vina del Mar este o localitate cu cladiri noi, moderne, cu o sala de spectacole in aer liber pe a carei scena au concertat vedete internationale, cu o plaja generoasa la oceanul Pacific si cu restaurante oferind cel mai fin si gustos somon si delicioase fructe de mare. Nu puteti parasi Santiago de Chile fara a degusta vinurile chiliene si fara a participa la un spectacol folcloric traditional, cu costume, dansuri si stiluri muzicale total diferite reprezentand fiecare regiune geografica a acestei minunate tari, o tara frumoasa, cu oameni prietenosi, calzi, veseli, civilizati. 

Santiago de Chile – Insula Pastelui (5 ore si 20 minute de zbor cu Airbus cu 300 pasageri la bord, survoland si insula pe care a naufragiat Robinson Crusoe). Chiar daca distanta e mai mare decat crezi initial, considerand ca Insula Pastelui este parte din Chile, cred ca a ajunge in Chile, fara a vizita aceste locuri, este un puzzle din care lipsesc cateva piese importante: magia, istoria, salbaticia, puterea imaginatiei. Pe aeroportul extrem de simplu, format dintr-o pista si un hangar, am fost intampinata de ghidul local cu o ghirlanda de flori, pe care mi-am atarnat-o la gat, ca in Tahiti (locuitorii Insulei Pastelui – Rapa Nui fiind descendenti ai Polineziei Franceze) si desigur cu o masina care ne-a transferat la lodge-ul TahaTai. Un loc superb, cu multe flori, pe malul Oceanului Pacific, cu personal Rapa Nui (indigen) foarte prietenos, cu internet care functiona doar cateodata, dar cu piscina si toate conditiile in rest. Prin curtea lodge-ului cativa cocosi tantosi. Ulterior am vazut ca e prezent cocosul si in curtile bastinasilor, poate pentru penele sale ar fi util, acestea fiind folosite in diverse costumatii traditionale. Micul dejun ne-a rasfatat cu sucuri naturale si fructe, apoi am pornit in explorarea insulei de origine vulcanica de 173 km2, inconjurata de apele Oceanului Pacific, si afectata de un tsunami dupa cutremurul de 9,5 grade Richter din 1960. 

Am inceput cu 2 excursii de jumatate de zi pornind din unica parte locuita a insulei, orasul/comuna Hanga Roa. Sunt 7000 de locuitori, din care 4000 Rapa Nui si restul chilieni. Numai cei cu origini Rapa Nui au dreptul de a poseda pamanturi pe insula. Nu se platesc impozite pe venit si acest lucru ii atrage pe chilieni, despre care se spune ca ar presta muncile pe care bastinasii le evita. Nu reusesc sa cultive tot ceea ce au nevoie (au plantatii de banane, cultiva cartofi dulci si niste radacini cu gust de cartof dar cu o culoare verzuie, pescuiesc, produc obiecte de artizanat, lucreaza in turism) si aduc aproape tot de pe uscat (respectiv din Chile, cu avionul!). Nu au port, dar descarca navele din larg. Au 4 scoli in care invata in spaniola 12 ani, dar 6 ore pe saptamana studiaza limba Rapa Nui si pe langa aceasta engleza si franceza. La facultate merg in Santiago sau altundeva. In general se intorc acasa dupa studii (spun ca ii cheama pamantul insulei!). Familiile Rapa Nui au 2-3 copii acum (generatiile anterioare erau si 8 frati). Au o limba si traditii caracteristice, muzica si dansuri (am fost la un spectacol KARI-KARI absolut deosebit cu tineri artisti foarte talentati in a-si demonstra masculinitatea, forta, si stilul razboinic dar si feminitatea, frumusetea, gratia, fertilitatea). A fost un show de nota 20, ansamblul castigand toate concursurile de acest gen. In cadrul rezervatiei naturale Orongo, am vizitat vulcanul Rano Kau unul din cei 4 vulcani principali si 70 secundari ai insulei, fara activitate vulcanica in prezent. Cu o vedere superba asupra insulei in intregime dar si asupra Oceanului Pacific. 

A urmat VINAPU locul unde am intalnit primii moai culcati cu fetele in jos, in urma luptelor intre bastinasii cu urechi lungi (primii sositi pe insula, avand lobii urechilor extinsi) si cei cu urechi scurte, veniti ulterior, initial lucrand ca sclavi, ulterior rasculandu-se impotriva celor cu urechile lungi. Moaii erau asezati pe ahu-platforme funerare, si reprezentau capeteniile tribului. Erau comandati din vreme, sculptati din tuf vulcanic in cariera Rano Raruku, adusi la locul platformei si ridicati in pozitie verticala, dupa moartea capeteniei si ingroparea calotei sale craniene sub platforma. Dupa ce erau ridicati li se sculptau orbitele si li se puneau ochi din coral alb si pupile din obsidian sau scoria rosie, astfel incat sufletul capeteniei sa aiba un nou trup in care sa continue sa traiasca. Era asezat privind spre insula, catre tribul sau, cu spatele spre ocean. La Ahu Akivi sunt 7 moai restaurati care privesc catre mare (singurii pozitionati astfel) si se presupune ca ii reprezinta pe cei ce au fost trimisi de primul conducator Rapa Nui sa caute insula din visul unui calugar (in anul 800 sau 1200 dupa Hristos, cronicile nu s-au pus inca de accord). Au gasit-o, s-au intors si l-au luat pe conducatorul exilat in noua insula descoperita. Cei 7 moai privesc spre mare. Nu au pe cap pukao din scorie rosie, elementul reprezentand parul lung strans in varful capului. Acesta aparand ceva mai tarziu la capeteniile ce au urmat. 

A urmat o noua asezare cu un moai feminin, simbol al feritiltatii si cu un zid construit in stilul incasilor, din piatra rosie, mai putin rezistenta decat cea din care erau construiti moaii. Flora, destul de saraca, se reduce la cativa arbusti cu flori rosii. Se pare ca pe insula au existat multi arbori, in special palmieri, dar nu se cunoaste motivul exact al defrisarii insulei. Se presupune ca trunchiurile lor au fost folosite pentru a deplasa moaii de la cariera catre ahu-uri sau ca sobolanii adusi de cei veniti in canoe de la 2000 km din Polinezia, ar fi mancat fructele. Pe langa moai poti vedea cai salbatici. Nu ai voie sa atingi moaii, nici sa te apropii prea mult de Ahu sau de crematoriul din fata lui, in schimb caii salbatici se plimba nestingheriti si se ating de ce doresc ei. Tahai, un alt sit cu un aku cu 5 moai restaurati, altul, strajuind o alta platforma a fost restaurat cu ajutorul revistei Paris Match si e singurul complet, cu podoaba capilara si ochi (e viu!). In spatele platformelor erau crematoriile unde erau incinerati cei ce nu erau conducatori. A doua zi a urmat o excursie de o zi intreaga: vulcanul Rano Raruku, in sud-estul insulei, un fel de ”fabrica de Moai”. Aici erau sculptati moaii din tuf vulcanic si transportati apoi catre platforme. Erau moai culcati, verticali, capete etc, S-au descoperit 300 de moai in afara craterului si 100 in interior. Figurile erau diferite. In timpul razboiului local intre cei cu urechile lungi si cei cu urechile scurte, urechile scurte au trantit la pamant doar moaii ridicati si cu ochi, considerati protectorii unui trib. Printre moai se plimba si pasc cai salbatici ansamblul creand tablouri absolut inedite. Moaii erau sculptati cu pietre, ceva mai dure, pornind de jos in sus, direct din munte. Aici este si cel mai inalt moai culcat, masurand 21 m. Lichenii sunt un mare pericol pt piatra din care sunt construiti, neexistand inca un tratament care sa apere moaii de licheni distructivi. Pesterile nu le-am putut vizita din cauza acoperisului acestora cu risc crescut de prabusire. 

Apoi Ahu Tongariki cu 15 +1 moai reconstituiti cu ajutorul japonezilor, din cei 33 existenti in acel loc si miscati de tsunami 200 m in interiorul insulei in 1960. Tot aici si casele in forma de barca, cu acoperisul ca o barca intoarsa invers si intrarea pe branci. Podoaba capilara o poarta numai un moai din cei 15. Datorita eroziunii nu mai sta in echilibru cu calota craniana. Desene rupestre, broasca testoasa simbolul longevitatii. Ahu Te Pito Kura (Hanga Ho Onu) un loc cu o vedere superba spre oceanul Pacific, cu apa turcuaz, cu un alt moai culcat, pe o platforma, si un loc bine delimitat, continand o piatra, se spune cu puteri energetice, UMBILICO DEL MONDO (inghesuiala mare de turisti sa o atinga, sa se fotografieze cu ea). Anakena, locul unde a ajuns si s-a instalat prima capetenie Rapa Nui pe aceasta insula, un golf cu nisip alb si ape cristaline, unde au fost plantati palmieri din Polinezia Franceza / Tahiti si unde au fost restaurati 4 moai cu podoabe capilare si inca 3 fara. Stau pe varful unui deal, pe o platforma de piatra de 16 m lungime si privesc spre interiorul insulei. Plaja e superba, cu nisip fin, cer albastu, palmieri, apa turcuaz, un curcubeu frumos si multi cai salbatici, cu manji adorabili pascand sau alergand pe sosea. Pentru amatorii de fotografie, recomand un apus de soare superb, in apele Pacificului. 

Se spune ca 12 aeronave aterizeaza saptamanal pe insula, cu pasageri care vor sa afle misterul moailor. Ghidul parea foarte sigur pe sine si relaxat in ceea ce priveste transportul moailor de la cariera de piatra la ahu-uri. Spunea ca ar fi folosit trunchiuri de palmieri grosi ca cei din Chile, iar moaii erau asezati ca pe o sanie de lemn. A doua teorie este deplasarea moailor in pozitie veriticala, baza fiind in forma literei “D”, sustinuti de sfori prinse de extremitatea cefalica (ghidul nici nu a pomenit de aceasta varianta, probabil un o considera valabila). Distantele pe care au fost transportati au fost si de 18 km, iar strazile construite in panta ar fi putut fi de ajutor. Toate incercarile de reconstituire care s-au facut de catre cercetatori au fost cu moai de mici dimensiuni si cu materiale actuale. Sa nu uitam ca au fost deplasati moai si de peste 10 m inaltime. Probabil ca aveau ei o tehnica care noua inca ne scapa! Caii salbatici de acum nu existau atunci ca sa-i ajute! Numele insulei a fost dat de exploratorii olandezi care au poposit aici in 1772 in Duminica Pastelui. Vrem sa stim adevarul despre Insula Pastelui? 

Cineva spunea ca poate insula nu-si spune toate secretele, si ca daca am afla totul poate si-ar pierde puterea! S-ar putea sa fie asa. Oricum nici o teorie despre extraterestrii nu a fost impartasita de ghid, care doar cu jumatate de gura a recunoscut ca e posibil sa fi existat canibalism intr-o perioada de mare foamete. Ca am intalnit oameni deosebiti, unul dintre ei transmitandu-mi o caldura incredibila prin apropierea palmelor sale de mana mea cand mi-a inmanat cel mai frumos colier din scoici pe care l-am avut vreodata, acest lucru il pot certifica. Ca am scris foarte mult despre aceasta vacanta este iarasi un adevar, dar cred, ca cei ce sunt interesati in mod real de aceste destinatii au avut rabdarea necesara sa citeasca, cei ce merg oriunde si oricum probabil ca nu. 

Vacantele tailor made organizate de Eturia sunt adresate celor care sunt intr-adevar impatimiti ai calatoriilor in conditii de deplina siguranta, confort, lipsa grijilor legate de orice detaliu si care pot paria 100% spre o vacanta asa cum si-o doresc sau poate chiar, mai mult decat si-au putut imagina vreodata ca ar putea fi. Multumesc inca odata echipei ETURIA pentru toate excursiile minunate pe care mi le-a oferit, in cele 16 tari pe care le-am vizitat impreuna cu ei, si asa cum astazi, fiind ziua mea de nastere, un coleg care stie cat de mult iubesc eu calatoriile, mi-a urat sa fiu prima care va calatori pe alta planeta, dupa ce voi epuiza minunatele locuri ale Terrei, i-am multumit zambind pentru urare si i-am spus ca asa voi face, dar numai cu ETURIA.