Cusco - orasul soarelui Daniela Shah

Avionul pluti ca o pasare uriasa intre marginile inguste ale vaii si m-am gandit ca pilotul trebuie sa fie un virtuoz al aerului ca sa poata incadra astfel acest gigant, incat sa para o simpla jucarie pe care o aseza - cu mana, parca - de-a lungul vaii pe care se afla etalata ca o puma Cusco, vechea capitala incasa. 

La aterizare, s-au succedat emotii diverse, de la incantare pana la „nu-mi vine sa cred" si m-au strabatut fiori: eram in sfarsit in celebra cetate incasa, pe care mi-am dorit sa o vad inca din copilarie. Am coborat din avion si am mers spre banda de bagaje. Mergand si discutand despre zbor, am remarcat ca respiram din ce in ce mai greu si trebuia sa ne tot oprim sa ne tragem rasuflarea. Si atunci am constatat ca nici nu erau scari sau alte diferente de nivel ca in aeroporturile obisnuite, iar calea de iesire era in panta: intr-un fel, coboram din aeroport. Ne-am oprit sa ne odihnim si ne-am dat seama: era aerul rarefiat de la inaltime; Cusco se afla la 3500 de metri altitudine.

Am continuat drumul cu emotie, simtind ca talpa piciorului saruta lacrimile istoriei tragice a poporului incas la fiecare pas pe care il faceam.

Am ajuns la banda de bagaje, iar acolo ne astepta o surpriza: o formatie peruana de vreo sase persoane imbracate in costume nationale canta la instrumente traditionale melodia devenita aproape imn national si facuta celebra de Simon & Garfunkel: El condor pasa. Chiar daca am mai auzit melodia, aici suna cu totul altfel, parca simteam atingerea aripilor maiestuoase ale condorului ce se avanta spre inaltimi, iar inima imi vibra intr-o imbinare de bucurie si tristete. Si am realizat ca da, eu eram chiar in Cusco, eram chiar la incasi, ca asta era ceea ce am dorit cel mai mult in viata: sa ating civilizatia incasa, sa ajung in Peru, la Cusco, la Machu Picchu si, in tot acest context, lacrimile din coltul ochilor mei nici nu pareau a nu fi la locul lor.

Am plecat spre hotel si credeam ca ne vom obisnui foarte greu cu aerul rarefiat. Dar, dupa putin somn si mai mult mate de coca, am plecat spre o noapte peruanacu vin rosu de Chile, friptura de lama si multe tigari. Disparuse orice urma de respiratie dificila cauzata de altitudine.

A doua zi, am plecat sa exploram cetatea si imprejurimile. Primul loc in care am ajuns a fost Templul Qoricancha - Templul de Aur al Soarelui - care, in vremurile lui de glorie, era foarte intins, fiind construit din pietre cu taieturi si imbinari unice, fara lianti (ca toate constructiile incase de altfel, ramase o enigma de rezistenta la seisme pana in ziua de astazi) si era acoperit in intregime cu foite de aur. Se mai pastreaza si azi ramasite ale vechiului templu, care au rezistat secolelor si intemperiilor, dar sunt aproape „rupte” si impietate de constructia mai noua a bisericii catolice, care s-a daramat de multe ori la cutremure si a fost mereu reconstruita.

Nu am putut sa nu remarci tristetea din vocea ghidei vorbitoare de limba quechua (unul dintre cele mai vechi dialecte incase) cand povestea cum s-a produs infrangerea si declinul imperiului, cum a fost omorat regale incas Atahualpa si cum au fost desprinse, bucata cu bucata, toate foitele de aur din templu si folosite la impodobirea capelei catolice de aici si a celei din Sevilla. Parca am simtit in glasul ei toata suferinta unui intreg neam care forma un imperiu infloritor si pasnic, care cunostea niste tehnologii ramase o enigma pana astazi, dar care a fost inselat si invins de o mana de luptatori spanioli condusi de Francisco Pizarro si decimat, in final, de bolile aduse de acestia, pentru care nu aveau imunitate.

Plimbarea pe strazile din Cusco mi-a aratat din nou straniile imbinari dintre invinsi si invingatori: pietrele incase pe care incepeam deja sa le recunosc, asezate la baza a numeroase cladiri mai noi, ca si cum totul aici are la baza suferinta si oprimarea unei natii.

Am ajuns la Sacsayhuaman, un alt templu incas de venerare a Soarelui, construit in acelasi stil enigmatic, din monoliti giganti ce ajung pana la 300 de tone si de unde am putut admira minunata panorama a orasului Cusco, care este asemuit cu o puma ce se intinde lenesa de-a lungul vaii.

Cusco ramane o cetate solara, unde soarele straluceste mai puternic, unde simti atingerea istoriei de la primii pasi, unde oamenii locului nu poarta pica nimanui, nu urasc pe nimeni, sunt veseli si primitori, doar din ochii lor strabate tristetea nemarginita a unei povesti fara sfarsit....