A 12-a oara cu noroc (si mii de oameni): China asa cum n-am mai vazut-o niciodata Casandra Archip

Cred ca doar in China poti sa vii a 12-a oara si tot sa te simti ca la prima intalnire. Si culmea e ca nu templele, nu zidurile milenare si nici macar lanturile nesfarsite de magazine ne-au dat senzatia asta. Ci multimea. Marea aceea umana care curgea cu o disciplina perfect dezorganizata, fix de 1 Mai, cand tot poporul chinez s-a hotarat, de comun acord si fara sa-si trimita vreun SMS, sa viziteze aceleasi locuri ca si noi.

In Shanghai, in fata luminilor care aprind noaptea Bund-ul, am inteles un adevar simplu: poti sa revii oricat de des, orasul tot iti serveste ceva nou. Candva, aici am facut poze fara nimeni in cadru. Acum? Un selfie era mai degraba sport de echipa, cu turisti care te impingeau usor, dar cu zambetul pe buze. Si, sincer, fix asta mi s-a parut cel mai autentic: sa vezi orasul trait, nu doar vizitat.

La Beijing, in Orasul Interzis, era atat de plin incat parea ca se mutase acolo o provincie intreaga. Dar in loc sa fie obositor, a fost aproape poetic. Printre grupuri cu sepci colorate, stegulete si boxe portabile care anuntau „Grupul nr. 34, veniti in stanga!”, am redescoperit ce inseamna sa calatoresti: sa respiri aceeasi istorie in acelasi timp cu mii de alti oameni, sa simti forfota aceea veche de secole, cand curtea imperiala mustea de intrigi, zvonuri si sperante.

Pe Zidul Chinezesc, pe care il urcasem deja de cateva ori, de data asta m-am trezit urcand in ritmul multimii. Nimeni nu se grabea, nimeni nu protesta, toti faceau poze, zambeau si vorbeau intr-o mie de dialecte. Pana si lipsa spatiului devenea parte din farmec. A fost probabil cea mai putin „instagramabila” vizita, dar cea mai reala.

Cand am ajuns in muntii Zhangjiajie – muntii aceia care au inspirat Avatar – aglomeratia parea un paradox: peisaje suprarealiste si cozi absolut reale. Telecabinele erau pline, potecile la fel, dar pe undeva, exact asta a facut locul mai viu. Nu erau doar niste stanci frumoase pe care le bifezi in program, ci un spatiu care respira, unde localnici, turisti, tineri si batrani impartasesc aceeasi uimire. Si ce daca stateai la coada? Aveai timp sa povestesti, sa-ti revizuiesti pozele, sa asculti povesti.

La Xian, armata de teracota isi tinea in continuare secretul, iar noi, inghesuiti printre sute de vizitatori, ne-am trezit vorbind mai incet, de parca linistea aia istorica avea nevoie de respect. A fost, culmea, prima data cand am simtit cu adevarat solemnitatea locului.

Hong Kong si Macao? Ca de obicei, contrastul perfect: zgaraie-nori si temple, sclipici de cazino si vechiul pavaj portughez. Insa de data asta, cu strazile pline ochi, vibe-ul era mai autentic decat in orice sezon turistic „normal”. Vezi localnicii, mirosurile, forfota – o viata reala, care nu incape in brosuri.

Si stii ce mi s-a parut cu adevarat fascinant? Desi era a 12-a oara cand pasii m-au purtat pe aceste drumuri, de data asta a fost si mai viu, mai plin, mai adevarat. N-a fost o excursie „curata”, ordonata si confortabila. A fost China in forma ei bruta: zgomotoasa, aglomerata, plina de mirosuri, culori, cozi si mii de chipuri zambitoare.

Am invatat ca in China chiar si haosul are reguli, ca la coada poti descoperi povesti mai interesante decat in orice muzeu si ca aglomeratia, desi obositoare, iti arata un adevar esential: locurile astea nu traiesc doar in istorie sau in poze, ci in energia oamenilor care le viziteaza.

Poate ca in trecut cautam „locul liber” perfect pentru poza, coltul linistit pentru contemplatie. Dar anul acesta am gasit ceva mai rar: sentimentul ca faci parte, pentru cateva clipe, dintr-o poveste mai mare, traita la unison cu milioane de oameni.

Si culmea, tocmai in aglomeratia aceea am simtit China mai reala ca niciodata. Chiar daca am mai fost de 11 ori, de data asta am vazut-o altfel: mai plina de viata, mai putin „pozata”, mai autentica si, paradoxal, mult mai aproape de suflet.

Iar la final, ne-am intors acasa cu bateriile descarcate, dar inimile pline si telefoanele pline cu poze… in care, inevitabil, apar si cativa necunoscuti care zambeau la fel de larg ca si noi. Si poate fix asta e farmecul Chinei: nu o vizitezi doar tu, ci o traiesti impreuna cu o lume intreaga.